intoarcerea acasa

atunci cand greselile pe care le comiti pot fi consientizate si recunoscute inseamna ca esti gata sa schimbi ceva in tine,esti capabil sa mergi mai departe si sa inveti ceva din trecut insa nu toti putem alege ,uneori nu ne permitem sa mergem mai departe tocmai pentru ca am lasa ceva in urma de care nu suntem gata sa ne desprindem,demonii care ne amagesc sunt in noi si noi suntem cei care se inchid in trecut pentru a nu avea ce regreta sau pentru a nu fi nevoiti sa confrunte alti demoni,necunoscuti. demonii ma inconjoara metamorfozati in oameni ,in momente pe care as putea sa le evit...in mine, in deciziile mele imbecile si irationale. demonii mei sunt sentimentele pe care nu le pot ignora ,care ma seaca de seva si ma ingenuncheaza, de cele mai multe ori la picioarele orbilor care se-mpiedica,isi cer scuze si pleaca...demonul cel mai crunt insa este teama cu care ma confrunt inainte de fiecare pas,la propriu vb ,teama de a nu realiza ca nu am trait inca tot ce e mai rau , ca exista oameni mai nepasatori si mai reci care pot seca pana si maduva din tine prin simple metoade de manipulare...sau prin bunavointa ta proprie ,fiinta mediocra ce esti, ce sunt!demonii mei-minciuna, inselarea adevarului propriu prin evitarea contemplarii pierderilor ,prin evitarea contactului direct cu sinele atat de brut si de necrutator,fara manusi,fara prieteni ale caror probleme sa estompeze intensitatea durerilor proprii... ce sunt demonii? care este diferenta dintre un om bantuit de trecut ori teama ori viitor si un om bantuit de demonii acestora luati colectiv si nu individual? cat de mare e patetismul si ridicolul unei povesti presarate cu sentimente nocive si indecente de spaima psihotica, nu de moarte,nu de trecut,nu de sine ci de toate acestea la un loc,nedelimitate si nedespartite in niciun episod depresiv ori maniacal...demonii mei trebuie tratati la plural intotdeauna ,pentru ca ei nu exista individual asa cum nici eu nu mai stiu sa fiu o fiinta individuala . e greu sa dai timpul inapoi si sa stabilesti exact momentul in care am renuntat la mine, am renuntat sa mai sper sau sa mai cred in ceva pentru mine ,pentru fericirea sufletului si carnii mele si nu pentru ceilalti ,cei fara de care as mai fi,acum,decat o mumie, inca tanara dar imbalsamata pe dinauntru. e greu sa decizi momentul in care renunti sa mai crezi in ceva ,e greu sa renunti sa mai crezi in ceva ,taman de aceea e si mai greu sa specifici cand s-a intamplat ceva ce candva ai crezut ca nu e posibil, prins evident in cateva clipe fericite care nu fac alceva decat sa amorteasca si sa indeparteze de la ceea ce esti pe cale sa devii. ma intorc in trecut, inainte sa devin o mumie care nu mai poate simti ,care nu doreste si care nu mai indrazneste demult sa mai creada in ceva ,incerc sa caut momentul in care am fost pietrificata dar mintea se goleste de timp si de oameni,nu pot vedea etapele,inceputul,evolutia ci doar rezultatul,am nevoie oare de hipnoza pentru a putea realiza ce mi-a distrus viitorul? realizez ca nimic nu mai poate fi vazut individual,nu e ceva,nu e un sg nume,un sg loc ,o sg amintire,e un lant care a distrus treptat, care a otravit viitorul incetul cu incetul,picatura cu picatura...cu fiecare ''acum''.